Legile Corinismului

name one motherfucking reason why someone would keep me in its motherfucking life!

poll starts now

Şi după aia-şi aduna în jurul lui copiii, ca nişte păduchioşi plini de rîie care se scarpină continuu la subraţ, şi le spunea cîte-o glumă răsuflată, la care ei rîdeau isteric doar doar o să-l impresioneze măcar cu zglobicismul lor, dacă altfel el deja le ştia pe toate. Tată atotştiutor şi mîncător de zărzărele. Aşa decurgeau vizitele medicale, cînd dumnezeul secţiei aduna toţi rezidenţii şi le arunca zăhărele imaginare printre paturile pacienţilor care aşteptau orice moment în care nu era picior de cadru medical în salon să îi scuipe pe la spate fix între omoplaţii lor îmbrăcaţi în ţoale apretate de un alb orbitor. Iar toţi pacienţii ascultau, transformaţi, şi se gudurau ca nişte căţei scărmănaţi după oreche doar doar le-o zice dumnezeul că azi s-au făcut bine şi pot să se ducă să rînească la porci cu tiroida golgotind de fericire trupească. De parcă dintr-o vorba a lor le-ar fi răsărit flori mari de nu mă uita în mijlocul epifizei şi asta le-ar inunda viaţa şi organismul de lapte şi miere. Cu scîrba şi deosebit sictir am stat zile întregi acolo. Şi-am învăţat că, în ceea ce priveşte conceptul de frumuseţe al femeii, noi, cei ce admirăm, trebuie să fim mult mai permisivi. Deoarece, dacă ceva nu e gras de nu-şi mai vede buricul, slinos de-ai putea asigura lubrifiere unui tir de marfă sau plin de erupţii roşii şi centimetrice pe fiecare porţiune a corpului, înseamnă că poate concura la statutul de om posibil frumos. Înseamnă că are nevoie doar de cosmetizare, de aranjare şi de un pic de stimă de sine ca să-şi găsească măcar suflet pereche temporar. Aproape orice femeie este frumoasă, cîtă vreme nu e obeză sau internată la endocrinologie.

[spre a fi continuat]

singuri ochii ce mi-au rămas în cap asemeni

încercuiţi etern de cearcăne piezişe

mă-nchin zeului meu fără să-i dau ascultare

şi spun nu comenzii de a pleca o clipă capul

chiar şi acum cînd din mine nu recunosc decît

uitarea în oglindă

pe cine am alături

o gloată de mişei

şi vai de mama ei femeii

ce se va-ncrede-n ei cînd nu am să mai fiu

şi o să aibă ghes să-i spună inimii pe nume

anume am să mor mult dus de-aici

uitat într-o groapă fără nume

frumos puşcăriaş desprins de lume

şi inima-mi va fi festin la doi căţei lunatici

nu-s trist nici pe departe

am petrecut atît cît a cîntat harfistul

şi am băut cu voi pahare numarate

ţigări şi tot ce-am vrut le-am cam avut pe toate

ce-am să regret

doar clipele ce-ar mai fi fost să fie

şi las ca singură pe lume mărturie

femeia ce-o să-mi cînte chiar cînd nu voi mai fi

urîtul nume sub un clar de noapte

rostit sub un sughiţ în dulce glas de şoapte

şi trist şoiman hoinar cu sufletul desparte

pe sine de ceilalţi lăsînd nimic deoparte

mergînd pe buza unui rîu cu ape-nvolburate

ce-or să-l cuprindă drage ibovnice

cu dor nemărginit şi cu iubire multă

atunci cînd ultima victorie va fi a morţii

cu mult ‘nainte chiar ca ziua să se-ntîmple

9 Martie 2010

singură zi sub cer de griuri colorate

durere a rămas din toate

patetic trist şi nesimţit

aproape-i mort amorul rănit

adun cu mîna greblă tot în mine

sperînd resuscitări minune

în ţara soarelui apune

do you ever miss me in this killing spree of yours?

pentru că cel mai adesea mă doare-n cur. pentru că nu mai vreau să mă justific. pentru că the world’s my oyster. pentru că vorbesc frumos. pentru că ştiu multe cuvinte. pentru că îmi place cînd se stinge lumină. pentru că dorm după amiază tîrziu. pentru am unghii foarte mici. pentru că am crescut o pisică pe care o iubesc. pentru că nu am uitat că sunt om. pentru că vocea mea sună bine în şoaptă. pentru că încă mă doare tot ce am pierdut. pentru că mă va durea mereu.

pentru toate astea nu merit să mai sufăr nicio singură zi.

dac-aş putea măcar din cînd în cînd să-mi las capul pe umărul tău

şi tu să mă-nţelegi prin puterea epidermei

dac-aş putea măcar o zi să-ţi văd ochii de oglindă-n ochii mei

şi tu să vezi prin ei ca printr-o singură pereche

dac-aş putea să poţi ca să mă laşi măcar din cînd în cînd

ca să mă simt pereche nu dublură

m-aş simţi om şi fericit şi cel mai tare

şi-ar fi în tine alinare

cum nu e mai în nicio stare

indusă la spital

şi dacă aş accepta vreo milă poate

în orizonturi prea îndepărtate

ar fi tot mila ta

ce m-ar scăpa

de păcate

creşteţi-vă copiii aşa cum v-aţi fi dorit să fi fost crescuţi voi. nu le răpiţi copilăria, nu-i aruncaţi prematur în viaţă. dacă se poate, lăsaţi-i încă unii ani, să ştie ce sunt visele. nu le vorbiţi de mici despre suflete pereche. dacă există unul pentru ei, îl vor găsi fără să-l caute şi nu vor suferi de mici de singurătate. nu le spuneţi că există minuni, le veţi zidi idealuri pe temelii false. ei trebuie să creadă doar ce ating, să asculte doar ce aud.

din pur senzualism, lăsaţi copiii să se bucure de copilărie.

Durerea fizică, mai mult decît cea psihică, are capacitatea caracteristică de a te face să vezi problema dintr-o cu totul altă perspectivă. Ochii mijiţi, fruntea încreţită, părul în dezordine, mîinile adunate catatonic în identitatea corpului, spasmul aproape insesizabil al încheieturii picioarelor, rictusul de hienă uitată în deşert la plus 50 de grade, în clocotul permanent şi imanent al valurilor de căldură. Semne ale bătrîneţii premature. Ca un fel de avorton născut într-o lumă de giganţi. Felul bătrînilor de a nu mai spune ce îi doare, de a se concentra pe durerea celorlalţi, de a prefera să anunţe declarativ că le e bine, doar pentru a-şi asigura demnitatea. Întrebările iscoditoare nu sunt nici euristice, nici aplaudate. Sunt intruzive, deranjante, depreciative şi creatoare de stări vegetative.

Prăbuşire pînă-n viscerele pămîntului, acolo unde clocoteşte magma maternă care nu doar dă, dar şi ia viaţă. Pe pat de vise vechi, cu melancoliile demult apuse, cu fostele vise, actualele decepţii şi viitorul care se anunţă sumbru.

Mi-e bine. E prima zi împuţită după un anotimp jalnic, o tentativă de iarnă recidivistă. Venise primăvara. Revenirea incisivă a ninsorii nu mă afectează. Azi nu stau să număr heruvimii constipaţi cu daruri de Crăciun ascunse-n tolba renului magic. Astăzi nu e o zi ca toate celelalte. E doar prima zi din cele ce vor urma. Inofensivă, impardonabilă şi inevitabilă. Uneori pur şi simplu nu e suficient să vrei să fie altfel. Te împaci, indubitabil, cu ceea ce eşti, cu lipsurile şi incapacităţile psihice. Pînă la urmă, şi o gură de apă din butoiul de 5 litri de la marginea patului poate suplini calitatea unui ceai cald băut undeva în oraş, în companie plăcută.

Sumbră concluzie a vieţii îmbătrînirea. Încă o dată, într-un ciclu riguros, descoperim că suntem atît cît putem face şi, implicit, ceea ce facem.

Azi nu mai există nimeni pe pămînt. Iar uneori butoiul cu apă e prea departe.

Apoteotic şi declarativ – Judas Priest — Before the Dawn

in lumea corinei, orice afirmatie care necesita justificare vine cu doua raspunsuri/optiuni/variante. niciodata 1, niciodata 3.