Legile Corinismului

cu tot feminismul din lume, îţi urez un călduros du-te-n pizda mă-tii. ţăranule. şi de aici înainte n-ai decît să-ţi înfigi un deget în partea posterioară.

în momentul cînd persoane necunoscute te urăsc din rinichi şi îţi transmit zilnic asta prin commenturi deplasate pe blogul personal, înseamnă că ai devenit al naibii de important.

any publicity is good publicity.

presupun, în cele din urmă, că a ignora pe cineva pînă în pînzele albe e ca şi cum ai avea orgasmul fără să fie nevoie să îţi dai drumul vreodată.

the pursuit of happiness comes with human nature.

aşadar, oricît ne cade de confortabil să spunem uneori că ne e numai bine să fim singuri, afirmaţia rămîne doar o vagă scrijelitură mincinoasă pe şoldurile unei femei supraponderale, care nu e decît viaţa noastră atunci cînd uităm cine suntem.

it comes with human nature. and so do we. in a sort of a queer pack that can not stop from pursuing.

de o vreme am inceput sa nu imi mai dau seama daca pur si simplu inspir eu necesitatea lipsei de incredere sau a facut universul o conspiratie impotriva mea sa pic in cele mai de cacat situatii, din care sa nu pot gasi nicio iesire rationala care sa nu ma faca sa par o jigodie ordinara.

pana la urma, nu sunt nici eu cel mai mare zmeu, nici cea mai mare jigodie, chiar daca stiu ca se poate mult mai bine decat mine.

i’m doing my best and i really try, so cut me some slack, cause i would really appreciate your seeing that i’m not just playing around!

Jesus, you people! Incetati sa scrieti despre mine. Orice. Nu mai faceti referire la mine in ceea ce scrieti. Nu e ok!

eu nu scriu despre voi, voi nu scrieti despre mine!

e de înţeles de ce, fiind un blog personal, au loc aici doar frustrările mele. sau alte forme de manifestare psihică cu rol de defulare.

nota redacţiei: de aici înainte, vor fi admise doar commenturile semnate şi care conţin o adresa de email validă, al căror conţinut este tehnoredactat corect conform normelor gramaticale şi deontologice.

bună dimineaţa!

anybody seen my baby?

am fost, pentru o luna, fericita

ha! pe asta voi n-ati avut-o. fericirea, ma refer.

nu era comentariul meu, eu semnez ghideon.

s-ar putea sa nu mai scriu o vreme foarte indelungata, pentru ca nu simt ca mai am ceva de zis care ar fi demn de zis. asa ca daca tu, sau alti cititori, aveti idei, dati-mi de stire si am sa scriu despre ceea ce va intereseaza. la cerere inca pot scrie.

ar fi o chestie interactiva, asa cum nu am permis niciodata sa se intample pe domeniul meu.

nu merităm să fim iubiţi. nu merităm nici măcar o singură clipă în care cineva îşi interacţionează privirea cu a noastră. suntem lipsiţi de orice conţinut şi suntem, de altfel, singurii responsabili pentru că vieţile noastre sunt foarte de căcat. căutăm mereu să dăm vina pe cei din jur pentru ceea ce nu suntem în stare să recunoaştem că e vina noastră. nu credem în nimic, dar anunţăm scopuri măreţe. nimic măreţ nu se întîmplă fără credinţă. nu dumnezeii noştrii sunt cei ce ar trebui să ne apere, ci noi pe dumnezeii noştrii, pentru că ei nu pot să fie decît tot oameni. nu există nimic mai cauzator de probleme decît omul, deci, nimic mai presus decît omul.

nu ne merităm sorţile. nicio fiinţă vie nu merită o soartă în care ocupaţia primară să fie numărarea greşelilor altora, cu atît mai puţin dacă nu sunt greşelile lor, pentru că nicio fiinţă nu merită să nu poată vedea nimic real în jurul ei.

cît despre plîns, nopţi pierdut, vomitat şi vene tăiate, dacă le-ai făcut odată, eşti devalorizat de tot ceea ce ar trebui să dea sens existenţei. pentru că odată ce ai pierdut speranţa că există cineva care te poate scăpa de blestemul singurătăţii, o vor pierde alţii în numele tău de fiecare dată cînd va încerca să crească iar în tine.

cine suntem noi? de ce ne chinuim atît de tare să rănim? de ce se întîmplă războaie şi de ce, mai ales, au ele loc în şi între oameni? de ce închidem ochii şi în loc să vedem ceea ce iubim, vedem greşelile a ceea ce iubim? de ce spunem în loc de “te urăsc” “te iubesc”? de ce nu ne aşteptăm ca cel faţă de care facem asta să creadă şi-n felul ăsta comitem păcatul capital de a ucide o viaţă? de ce putem urla atît de tare cuvintele urîte dar nu spunem decît în şoaptă “te iubesc” şi asta doar în particular? de ce nu putem umbla cu toţii pe nori?

în jurul norului pe care s-ar zice că trăiesc eu, e o mare de singurătate. şi oricît de mult ţi-ar fi scîrbă de metaforele mele, aşa cum le numeşti tu cînd nu ai timp să vezi că sunt doar bucăţi de mine, marea mea de singurătate o să te înece atunci cînd îţi vei da seama că, de fapt, era totul atît de simplu încît ai fi putut să te bucuri lejer de sloganul american

AND THEY LIVED HAPILLY EVER AFTER!